dedicaţie

şi pentru amicii americani, dar mai ales şi mai ales pentru ăla cu telescopu'. Daţi şi voi cu zoomul sau cu telescopul ca să vedeţi de ce:

dileme mai aveţi?

De cinşpe ani, cei care s-au trezit la timp pe lumea asta pot citi Dilema / Dilema veche. Eu m-am trezit acum vreo 6 ani (timpul e foaaarte relativ, aşa că nu o să iau la purecat cifrele), când într-o banală vară am descoperit că îmi place să citesc, că există cărţi bune pe lumea asta şi chiar şi ziare şi reviste, care nu muşcă şi nu îţi fac nici un rău.

Aşa că am avut norocul să dau peste Dilema şi peste Rondul de noapte a lui Exarhu, pentru care stăteam noaptea lipită de radio, să nu ştie ai mei că eu la ora aia nu dorm încă, că doar a doua zi aveam şcoală. Din Dilema mă alimentam cu idei bune despre politică, filme, cărţi şi feldefel, din Rondul de noapte cu mici spirite şi bun umor... Visam într-o zi să sun la Exarhu şi să reuşesc să fiu un pic mai mult decît orice alt ascultător, şi să scriu într-o zi un articol în Dilema. E, în Dilema mi-a apărut o scrisorică la pagina 2, dar Exarhu nu a mai stat îndeajuns la radio până am prins eu curajul să sun.

Din fericire dileme mai există şi azi (chiar şi tranziţia, chiar dacă punctele între care ne mişcăm sunt uşor diferite) iar gustul e acelaşi, entuziasmul care mă apucă atunci când îi citesc pe cei vechi şi cei noi dilematici are acelaşi aer ca în liceu... Sub formă de lamulţiani, numărul curent al Dilemei vechi adună articole apărute de-a lungul timpului în revistă, inclusiv de la rubrica cu ochii-n 3,14. Uite numai o pastilă, aşa numai de stîrnit apetitul, de prin 2000:

În intersecţia Căii Vitan cu Mihai Bravu, la o tonetă cu ziare cineva întreabă: „Aveţi Adevărul literar şi artistic?“. Vînzătoarea răspunde, după un moment de stupefacţie (ochii mari, inventarul rapid al ziarelor de pe tarabă): „Nu am nimic în acest sens“. Interlocutorul, zîmbind, cu o voce complice: „În ce sens?“. Vînzătoarea (stăpînă pe situaţie): „În sens literar. În sens artistic, primesc săptămînal două numere din Dilema, pe care le vînd imediat“. Ăsta-i Adevărul… (Simona Sora)

express your love

După cum bine se ştie, eu am un canal de comunicare profund filosofic cu calculatoarele şi mai ales cu internetul. Mie tehnologia îmi comunică prin diverse mesaje strecurate de obicei pe internet, şi pe care eu le iau foarte personal. De exemplu, pe last.fm, unde ascult eu muzică de intelectuali, poţi atinge o inimioară prin care îţi exprimi dragostea pentru o anumită melodie. Iar în răspuns, last.fm care eu pun pariu că e de fapt un domn cu gusturi bune care le înveseleşte pe domnişoarele ca mine, îmi zice:

Thanks for loving this track

Şi uite şi piesa pentru care mi-am exprimat dragostea:

cui i-e frică de bau-bau

Oricât m-aş chinui, nu mă pot apţine să nu comentez pe marginea deschiderii firmei al cărei nume nu îl spunem (încă), dintr-o pudoare voit anti-capitalistă. Acum câteva zile, citeam în ziare - moldovenii vor invada Clujul în căutare de slujbe la marea companie, vom asista la moldovenizarea Clujului, etc. Imediat după, jermanii iau ţeapă cu, printre altele, bunăvoinţa Comisiei Europene, care propune să îi invităm pe disponibilizaţi să vină să muncească şi ei la Jucu - aoleu, vom asista totuşi la jermanizarea Clujului până la urmă? Păi cum o să se înţeleagă cu moldovenii?
Se pare că orice s-ar întâmpla, tot ne este teamă de invadare. Dar cum se întâmplă oare, că nu ne este deloc teamă de invadarea Nokia, şi atât?

Romania + Europa = love

la uscat, golită de caşul adus de la piaţă:

© zdranga

the easy way out

Azi-noapte, pe lună plină, n-am putut dormi. Mai mult, am început să gândesc la… sinucidere. Nimic straşnic, ar spune prietenii moldoveni de peste Prut. Doar că gândurile – defel atât de sinistre cum s-ar putea crede – s-au legănat mai degrabă într-un registru pozitiv. Între razele lunii de pe pătură, mi-a părut atât de ciudat faptul că sinuciderea a fost văzută de atâtea ori ca fiind actul de maxim curaj al omului.

Discuţia e veche de când lumea. Sinuciderea – curaj sau laşitate? Într-un atelier literar virtual, cineva scria de curând: „Sinuciderea este un mare act de curaj, ea demonstrează că individul are puterea de a recunoaşte că este slab şi nu poate trece peste frământările existenţei sale. Prin acest gest individul îşi demonstrează răzvrătirea faţă de societate şi de natură. Sinucigaşul scuipă în ochi destinul şi ia de guler moartea, el spune: Acum, nu peste 10 ani”. Mai spunea autorul: „Fericit cel imbecil si ignorant pentru ca el nu poate înţelege puterea distrugătoare a cunoaşterii astfel fiind scutit de efortul mistuitor al gândirii”.

Într-un limbaj pătruns de spiritul cunoaşterii îngemănat cu cel al înţelepciunii autentice, autorul – încă viu, de presupus… – sugera că toţi cei care consideră că eşti mai curajos dacă strângi din tot de ai (dinţi, pumni, etcetera) şi o iei de la început ori de câte ori dai cu posteriorul de duşumea, sunt nu numai laşi, ci de-a dreptul „imbecili” şi „ignoranţi”, nişte nefericiţi cărora destinul nu le-a dat şansa să muşte din Adevăr.

Pentru mine – şi mulţi alţii – The Easy Way Out e laşitatea maximă. Stai frate şi îndură că aşa-i lumea. Găseşte sensul vieţii în felul tău. Că aia-i cel mai greu. În religie, în artă, în iubire. Până acum doar aici am văzut şansa de a găsi un sens vieţii. Doar ele pot genera pasiunea care să te ducă înainte. Cel puţin aşa am dedus eu în urma a ce am văzut şi trăit până în momentul de faţă. Sinuciderea e gestul copilului care se trânteşte în mijlocul magazinului, urlând, pentru că mama nu vrea să-i cumpere ceva ce el pofteşte, atunci şi acolo! Nu primesc, mă revolt. Las’ că vă arăt eu vouă!... Eu am venit pe lume cu garanţia fericirii, nu?...

Închei, ca de obicei, cu cuvintele mele preferate, de ardelean încet în toate: La tăţi ni-i greu!

Ceea ce contează e cum trecem mai departe.

Ankootza

Miţa Biciclista

De sâmbătă, joc şi eu rolul ăsta. Prin bunăvoinţa unui om bun (sic!), am şi io ţoaclă, şi am avut şi contextul perfect să o pun la încercare. A fost a cincea ediţie a Critical Mass în Cluj, despre care am dat deja sfoară în ţară. Au fost uameni mulţi şi faini, cu biţe la fel de multe şi la fel de faine. Ne-am dat un pic prin oraş, prea puţin pentru pofta unora, aşa că parte ne-am dus în Hoia la pedalat prin noroaie. Şi pentru că nici asta nu ne-o fost de-ajuns, o mai mică parte ne-am mai adunat un pic forţele şi am mai pedalat către Albinuţa, unde vinul fiert e 2.5 RON. Iuhuuu! Şi pentru că nici asta nu ne-o fost de-ajuns, o mai mică parte (la crème de la crème, ca să zic aşa) am mai pedalat un pic şi ne-am dus să băgăm sub mustaţă un leves cu tarhon ca la mama lui acasă, sau ca la mama ta acasă?
Şi pentru că într-un final mi-am dat seama că io nu stau acolo, şi că casa de copii nu-i acasă, am mai pedalat un pic şi către casă. Aşa că după atâta pedalat, mi-am dat seama că nu-i chiar aşa simplu să fii Miţa Biciclista...

© Mikael Kantor