you can not ignore yourself

nimic nou sub soare- mi-a fost dat, din nou, să dau peste cineva extrem de tulburat, care din întâmplare (sau poate nu?) m-a găsit tocmai pe mine să fiu jucăria lui pentru câteva clipe. aşa că şi-a croit un pic de a doua personalitate şi s-a gândit să îşi ocupe timpul cu a-mi împărtăşi mie această personalitate, deşi prima cred că mi-ar fi fost de ajuns oricum. poate pare că victimizez- eh, poate puţin, da nu de tot... am reuşit în schimb să pic în plasa unuia care şi-a construit o mică lume paralelă şi a dat o ţâră cu ea după mine.

oricum, nici măcar nu vroiam să vorbesc despre asta, era doar un preambul. ideea este însă că persoana asta exista în lista mea de messenger, aşa că după ce m-am convins că chiar nu mai are ce să caute acolo, i-am dat ignore. mulţumită de aşa sculă virtuală ca butonaşul de ignore, m-am gândit dup-aia să văd dacă îţi apare ceva atunci când dai ignore cuiva, aşa că am încercat să mă ignor pe mine. răspunsul yahoo-ului a fost:

eu am luat-o ca pe o mostră de voce divină. de altfel, era şi momentul să mi se spună- hei, nu poţi să te ignori pe tine însăţi, las-o baltă! şi cu atâta naturaleţe a apărut acolo, o să mă gândesc la asta un timp. oare mai pot să mă ignor pe mine însămi?

sindromul de hibernare

Când mă doare burta, ştiu că e din cauza preţioasei gastrite de care nu mai scap, când mă doare piciorul ştiu că e din cauză că am căzut ca o macara dezafectată, penibil şi parcă foarte de sus, pe gheaţă, când mă doare braţul stâng ştiu că e din cauza ultimei asistente care la vaccinu antirabic mi-a tras cu ciudă cu acul în muşchiuleţ, când mă doare capul ştiu că e din cauza tensiunii scăzute, că nu prea funcţionează firele în cazul meu...

Numai când parcă mă dureau toate, fără să mă doară nimic, şi întristau câte şi mai câte, şi enervau şi păsările că mă trezesc dimineaţa, şi scotea din sărite şi poza cu bunica ce stătea strâmb în ramă, nu ştiam cum să-i zic. ei bine, dar azi am aflat- îi zice sindromul de hibernare, şi de ăsta sufăr io.

Dacă au zis la televizor că aşa-i, eu îi cred. Şi în plus se potriveşte ca o mănuşă cu starea de urs pe care încep să o acumulez. Şi în plus, şi cauzele se potrivesc- cică oamenii devin deprimaţi şi negativişti iarna pentru că nu văd destulă lumină, ceea ce îi prost-dispune. Nu pot spune cu ce drag mă trezesc eu dimineaţa din pat, când mă uit pe geam şi văd rahatul ăsta de cer gri în fiecare zi... aşa că m-am hotărât să îi cer lu moşu un cer albastru măcar o zi din iarna asta, să ies şi eu din hibernare măcar temporar. sau, şi mai bine, să mă uit aşa vreo zece minute la cerul ăsta de mai jos, pe care l-am suprins în zilele frumoase şi toride ale vieţii mele, poate-poate mă păcălesc pe mine însămi şi sindromul ăsta:

dedicaţie

şi pentru amicii americani, dar mai ales şi mai ales pentru ăla cu telescopu'. Daţi şi voi cu zoomul sau cu telescopul ca să vedeţi de ce:

dileme mai aveţi?

De cinşpe ani, cei care s-au trezit la timp pe lumea asta pot citi Dilema / Dilema veche. Eu m-am trezit acum vreo 6 ani (timpul e foaaarte relativ, aşa că nu o să iau la purecat cifrele), când într-o banală vară am descoperit că îmi place să citesc, că există cărţi bune pe lumea asta şi chiar şi ziare şi reviste, care nu muşcă şi nu îţi fac nici un rău.

Aşa că am avut norocul să dau peste Dilema şi peste Rondul de noapte a lui Exarhu, pentru care stăteam noaptea lipită de radio, să nu ştie ai mei că eu la ora aia nu dorm încă, că doar a doua zi aveam şcoală. Din Dilema mă alimentam cu idei bune despre politică, filme, cărţi şi feldefel, din Rondul de noapte cu mici spirite şi bun umor... Visam într-o zi să sun la Exarhu şi să reuşesc să fiu un pic mai mult decît orice alt ascultător, şi să scriu într-o zi un articol în Dilema. E, în Dilema mi-a apărut o scrisorică la pagina 2, dar Exarhu nu a mai stat îndeajuns la radio până am prins eu curajul să sun.

Din fericire dileme mai există şi azi (chiar şi tranziţia, chiar dacă punctele între care ne mişcăm sunt uşor diferite) iar gustul e acelaşi, entuziasmul care mă apucă atunci când îi citesc pe cei vechi şi cei noi dilematici are acelaşi aer ca în liceu... Sub formă de lamulţiani, numărul curent al Dilemei vechi adună articole apărute de-a lungul timpului în revistă, inclusiv de la rubrica cu ochii-n 3,14. Uite numai o pastilă, aşa numai de stîrnit apetitul, de prin 2000:

În intersecţia Căii Vitan cu Mihai Bravu, la o tonetă cu ziare cineva întreabă: „Aveţi Adevărul literar şi artistic?“. Vînzătoarea răspunde, după un moment de stupefacţie (ochii mari, inventarul rapid al ziarelor de pe tarabă): „Nu am nimic în acest sens“. Interlocutorul, zîmbind, cu o voce complice: „În ce sens?“. Vînzătoarea (stăpînă pe situaţie): „În sens literar. În sens artistic, primesc săptămînal două numere din Dilema, pe care le vînd imediat“. Ăsta-i Adevărul… (Simona Sora)

express your love

După cum bine se ştie, eu am un canal de comunicare profund filosofic cu calculatoarele şi mai ales cu internetul. Mie tehnologia îmi comunică prin diverse mesaje strecurate de obicei pe internet, şi pe care eu le iau foarte personal. De exemplu, pe last.fm, unde ascult eu muzică de intelectuali, poţi atinge o inimioară prin care îţi exprimi dragostea pentru o anumită melodie. Iar în răspuns, last.fm care eu pun pariu că e de fapt un domn cu gusturi bune care le înveseleşte pe domnişoarele ca mine, îmi zice:

Thanks for loving this track

Şi uite şi piesa pentru care mi-am exprimat dragostea:

Romania + Europa = love

la uscat, golită de caşul adus de la piaţă:

© zdranga

the easy way out

Azi-noapte, pe lună plină, n-am putut dormi. Mai mult, am început să gândesc la… sinucidere. Nimic straşnic, ar spune prietenii moldoveni de peste Prut. Doar că gândurile – defel atât de sinistre cum s-ar putea crede – s-au legănat mai degrabă într-un registru pozitiv. Între razele lunii de pe pătură, mi-a părut atât de ciudat faptul că sinuciderea a fost văzută de atâtea ori ca fiind actul de maxim curaj al omului.

Discuţia e veche de când lumea. Sinuciderea – curaj sau laşitate? Într-un atelier literar virtual, cineva scria de curând: „Sinuciderea este un mare act de curaj, ea demonstrează că individul are puterea de a recunoaşte că este slab şi nu poate trece peste frământările existenţei sale. Prin acest gest individul îşi demonstrează răzvrătirea faţă de societate şi de natură. Sinucigaşul scuipă în ochi destinul şi ia de guler moartea, el spune: Acum, nu peste 10 ani”. Mai spunea autorul: „Fericit cel imbecil si ignorant pentru ca el nu poate înţelege puterea distrugătoare a cunoaşterii astfel fiind scutit de efortul mistuitor al gândirii”.

Într-un limbaj pătruns de spiritul cunoaşterii îngemănat cu cel al înţelepciunii autentice, autorul – încă viu, de presupus… – sugera că toţi cei care consideră că eşti mai curajos dacă strângi din tot de ai (dinţi, pumni, etcetera) şi o iei de la început ori de câte ori dai cu posteriorul de duşumea, sunt nu numai laşi, ci de-a dreptul „imbecili” şi „ignoranţi”, nişte nefericiţi cărora destinul nu le-a dat şansa să muşte din Adevăr.

Pentru mine – şi mulţi alţii – The Easy Way Out e laşitatea maximă. Stai frate şi îndură că aşa-i lumea. Găseşte sensul vieţii în felul tău. Că aia-i cel mai greu. În religie, în artă, în iubire. Până acum doar aici am văzut şansa de a găsi un sens vieţii. Doar ele pot genera pasiunea care să te ducă înainte. Cel puţin aşa am dedus eu în urma a ce am văzut şi trăit până în momentul de faţă. Sinuciderea e gestul copilului care se trânteşte în mijlocul magazinului, urlând, pentru că mama nu vrea să-i cumpere ceva ce el pofteşte, atunci şi acolo! Nu primesc, mă revolt. Las’ că vă arăt eu vouă!... Eu am venit pe lume cu garanţia fericirii, nu?...

Închei, ca de obicei, cu cuvintele mele preferate, de ardelean încet în toate: La tăţi ni-i greu!

Ceea ce contează e cum trecem mai departe.

Ankootza